Jumătatea ta
29 02 2008
„Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.”- ar fi spus Creatorul, conform Genezei. „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa, şi se vor face un singur trup.”- a hotărât Dumnezeu.
Într-o piramidă a suferinţelor sufleteşti, atunci când îţi moare partenerul de viaţă ai parte de cea mai mare durere, după situaţia în care părintele se vede nevoit să-şi ducă la groapă copilul… Partenerul de viaţă devine viaţa însăşi. Am citit despre doi bătrâni care s-au sinucis, împreună, pentru că el era bolnav de cancer. Ea n-a vrut să rămână fără el… Ce frumos! Şi ce tragic! …
Nici nu ne dăm seama că de cele mai multe ori tot ce este mai frumos vine din partea partenerului de viaţă. Căldura îmbrăţişărilor din tinereţe, simpla prezenţă liniştitoare dinspre apusul vieţii. Bucuria vieţilor noastre, copiii, sunt un dar pe care l-am primit mulţumită partenerului de viaţă, în mod normal judecând…
De câte ori nu ne supărăm pe cel de lângă noi doar pentru că ne este atât de la îndemână… N-am auzit pe nimeni să se bucure, vreme îndelungată, pentru că este singur… Singurătatea este nefirească… Nici unul dintre noi nu a venit singur pe lume. De aceea probabil că nu ne place ideea să fim singuri atunci când trebuie să tragem obloanele. Căpătăm atâta înţelepciune, în timp, încât nu mai înţelegem nimic. Sau poate tocmai de aceea…nu avem loc să ne retragem în propria singurătate şi întindem mâna după partenerul nostru de viaţă. Care, în timp, face deja parte din noi.
Ce rău este atunci când se întâmplă altfel…
I-ai cerut Lui Dumnezeu o floare şi ţi-a dăruit o grădină, i-ai cerut o rază şi ţi-a dăruit soarele, i-ai cerut pe cineva care să te iubească la fel de mult cum poţi tu iubi şi ţi-a spus că o ai pe EA, pentru TOTDEAUNA!
Cam aşa ar suna fericirea… să ştii că acolo, undeva, acasă, la birou, la piaţă, la telefon, la coafor, în gândurile tale… e cineva care te susţine, e întotdeauna sufletul cald ce îţi va fi alături NECONDIŢIONAT!
Gata… că extrapolez…
“Într-o piramidă a suferinţelor sufleteşti, atunci când îţi moare partenerul de viaţă ai parte de cea mai mare durere”
şi eu cred asta.
eu sunt genul ala de om care nu merge ci zboara de pe norisor pe norisor, mie nu mi s-a intamplat nimic tragic in viata asta, rad atat de mult incat uneori lumea zice ca sunt tampa dar mie nu imi pasa, pentru ca eu sunt aproape convinsa ca mie nu o sa mi se intample nimic rau niciodata. familia mea sigur are viata vesnica si inca una lipsita de griji, pentru ca eu am papat tot si m-am spalat pe dintisori 2 minute inainte de culcare si mi-am si facut rugaciunea in fiecare seara seara! din acelasi motiv, sigur o sa fiu in continuare la fel de lipsita de probleme.
pacat ca realitatea (fie si a altora) ma contrazice uneori. si atunci imi aduc aminte ca sunt si eu om.
fuck it!
Motanes, felicitari pentru insemnare. Asteptam de mult timp o insemnare din tine, cred ca intelegi ce vreau sa spun. Intr-adevar, Dumnezeu are dreptate, omul nu trebuie sa fie singur. Mi-as permite sa spun ca nici blogarul nu e singur atunci cand, iata, da peste randuri scrise de prieteni virtuali.
Mi-a mers la suflet insemnarea ta.
Te salut, domnule.
Când spuneai că citeşti gânduri nu te credeam. Şi totuşi, iată că o faci de fiecare dată.
Cred că omul de lângă noi devine important nu atunci când ne gândim obsesiv la el, cu fluturii în stomac şi ochii pe ceas, ci abia atunci când fluturii se întorc acolo unde le este locul, la vieţile lor de o zi, iar timpul la o curgere imperceptibilă, ca de viaţă. Abia atunci înţelegem că nu ne mai putem imagina viaţa fără omul de alături.
Ziua buna Motanes. Frumos scris.
Nu pledez pentru singuratate, sa nu ma intelegi gresit, cred insa ca singuratatea (cand esti tu cu tine doar) e nu numai o treaba terapeutica uneori (in anumite dozaje, desigur), dar si o proba de supravietuire. Singuratatea inseamna provocare la supravietuire, un desert ca o proba de foc, pana cand o da Domnul sa nu mai fii singur. Ori innebunesti si orbesti sufleteste, ori o iei ca pe un hap amar, cu virtuti farmakonice.
Al treila paragraf il aprob, cu un amendament, din proprie piele. Pare dur si egoist, dar poate trebuie sa ai intine insuti o fantana de bucurie si viata, si tocmai prin asta sa stralucesti fericire si asupra partenerului. Altfel, orice mica “plecare” a partenerului (nu mai spun de lucruri mai grave) inseamna un derapaj personal.
Ne suparam unul pe celalalt pentru ca ne este la indemana.. pentru ca celalalt pare sa nu poata pleca niciodata de langa noi.. dureros, dar atat de adevarat. Daca am realiza asta din timp.. poate multe s-ar scrie altfel in istoriile personale.
Na ca ma lungii :). Duminica cu bucurie sa ai.
Eu ce să vă zic, fraţilor, dacă mă înjuraţi era mai uşor. Vă înjuram şi eu, ziceam că n-aţi înţeles nimic… Da’ aşa… Nici modestia nu mă dă afară din casă. Tentaţie mare. Ce să zic că v-a plăcut?! Marfăăăă. Mai treceţi pe aici, mai citiţi, ziceţi ce aveţi de zis, nu păstraţi doar pt. voi.
Mulţumesc!
Si mie mi-a mers la suflet postul. E prea trist sa fi singur. Nu doresc numanui.