De ce cumpără oamenii cărţi?! De ce nu le împrumută de la Bibliotecă? De ce mai dă lumea bani pe ziare şi nu le citeşte de pe web? Din fericire…
“O exaspera obiceiul de a pune masa în sufragerie, cu feţe de masă brodate, tacâmuri de argint şi candelabre ca la înmormântare, pentru ca cinci fantome să mănânce gogoşi şi să bea câte o ceaşcă de cafea cu lapte la cină.” (Dragostea în vremea holerei - Gabriel Garcia Marquez)
Lângă această carte au mai poposit în sacoşa pe care am cărat-o până la maşină şi “Maestrul şi Margareta”(M. Bulgakov - se ştie) şi “Cârtiţa” de John le Carre. Soţia mea le-a cumpărat. Le voi citi şi eu.
Acum se explică intenţia de a lua o pauză: aveai de citit…
Motanes zice: Cărţile au fost cumpărate ieri. Deci nu despre asta e vorba. M-am apucat de scris după ce m-am lăsat înduplecat de fanclub-ul meu.
Nu stiu daca ai vazut, dar mai de mult am scris cronica filmului “Dragoste in vremea holerei” la mine pe blog. Deci de ce nu se uita lumea la film decat sa cumpere o carte
Soţia ta are gusturi rafinate şi şcolite. Bulgakov nu e o lectură la îndemâna oricui, desi poate părea recognoscibil, asta datorita Teatrului Mic care l-a pus in scenă acum 20 de ani. Valeria Seciu şi Ştefan Iordache erau admirabili… am văzut spectacolul la Bucureşti în vara lui 1983 cred, la Grădina de vară din Herăstrău, locaţia poate fi inexactă, nu am mai fost la Bucureşti din 1991, am mai uitat multe, scleroza vine odată cu vârsta, implacabil… E bine că ea cumpără cărţi şi e bine că le vei citi şi tu, nimic nu poate înlocui, pentru mine, în viaţa care mi-a mai rămas, discuţiile purtate pe marginea cărţilor, într-o permanenetă rafinare a înţelegerii textelor, subtextelor cu soţul meu (sună preţios cumva cuvântul acesta “soţul meu”…dar cuvântul “bărbatu-meu” nu mi se potriveşte nici atât… Mircea, e cel mai corect, e singurul exact dar… e cel care nu mai acoperă, din păcate, decât o amintire…)
Emoticonul este incorect, a ieşit din greşeală, eu am tastat acolo paranteza rotundă care inchidea cele scrise in paranteză şi punctul necesar la încheierea frazei. Ce a ieşit este un emoticon deloc potrivit cu contextul, uneori tragicul se transformă în tragi-comic, neintenţionat, ca acum…
Luminiţa, puteam să-ţi editez comentariul ca să înlătur greşeala. Am ales să nu o fac cu gândul că de pe undeva Mircea o fi vrut să-ţi transmită un salut ştrengăresc. Cine ştie?!…
Da, cine ştie… Mircea avea umor, dar un umor plin, rotund, de om adevărat. Cred că el nu a fost ştrengar nici când era mic, poate doar din greşeală, era un om profund. Gândea mult… şi bine, foarte profund. Da, umorul exista, am râs împreună în hohote, de multe ori… Mircea era… Mulţumesc pentru ca mi-ai răspuns într-un fel care mi l-a readus pe Mircea pentru un moment de reflectie din nou aproape. Punct.
Mircea mi-a adus odată nişte versuri, el era bibliotecar şi în ziua aceea citise printre altele, Emily Dickinson. Le notase pe o fişă din aceea standard de bibliotecă şi mi le-a dat, îmi amintesc exact şi unde eram, în camera de zi, cum s-ar spune, în fotoliu, citind ceva, nu mai ştiu ce, în poziţia mea favorită, cu picioarele strânse sub mine… A intrat în cameră şi mi-a întins fişa de bibliotecă spunându-mi: “Uite, asta suntem noi! ” Era prin anul 2000 cred, adică după 20 de ani de la căsătorie… Iată versurile: “A fost nemărginită întâlnirea noastră/ Şi-atât de profundă încât/ Părea legătura intimă/ Dintre sămânţă şi fruct.” Le-am scris din memorie, dacă cumva am greşit vreun cuvânt… amintirea mea aşa le-a păstrat…