Miercuri, am intrat într-un mare anticariat din Bucureşti. Aici poţi să cumperi şi să vinzi orice carte. Aproape orice carte. În afară de studenţii care căutau cărţi de medicină şi arhitectură, coada era mai mare la raionul unde puteai vinde cărţi. Aici am văzut mulţi bătrâni. Unul dintre ei a scos dintr-o pungă o carte atent învelită în hârtie de împachetat. Anticarul a răsfoit-o, s-a uitat la ea şi l-a întrebat pe bătrân: “Cât cereţi pe ea?” Se vedea că bătrânul nu mai vânduse cărţi până atunci.
Probabil că nevoia îl împinsese de data aceasta… Şi cu voce timidă, cel trecut prin viaţă răspunse: „ Eu am dat pe ea 45.000 de lei. Acum s-au scumpit… şi nici nu se mai găseşte cartea asta, în plus…” Anticarul, un tânăr, îl întrerupse nerăbdător: „Nu ne interesează!” Palid, cu sudoare apărută pe frunte de nu ştiu unde, bătrânul privea lung a nepricepere: „Adică nu e bună?!” Un alt anticar şi el tânăr, care tria cărţile, arătă mai multă amabilitate faţă de bătrân: „Vă dăm 5.000 de lei pe ea!”
Bătrânul îşi întinse tremurând mâinile către carte s-o ia de la anticar. Avea mâini subţiri şi fine, de intelectual căruia vârsta şi nevoile îi mai furaseră din demnitatea de odinioară. Dar tot îi mai rămase ceva… „Nu mulţumesc, nu o vând…mă scuzaţi!” Şi se topi de lână tejghea. Abia când ieşi din anticariat, bătrânul intelectual îşi împachetă din nou, cu grijă să nu îndoaie vreun colţ la copertă, cartea despre care i se spusese că valorează cât un ziar pestriţ colorat.
Probabil că în acea zi bătrânul a ajuns mai devreme acasă.
Cred că nici n-a mai mâncat… S-a dus repede şi s-a aşezat la biroul care-l ţinuse treaz multe nopţi. A despachetat cartea. Parcă mâinile îi tremurau mai tare. A început să recitească, cu aceeaşi poftă ca atunci când şi-a plimbat privirea pe literele neîncepute. Pe vremea când cartea valora 45.000 de lei. Respira mai greu ca atunci. A deschis fereastra să intre aer. Ce mult îl obosea acum lectura, ca niciodată. Î se uscă gâtul. A lăsat lână micul tablou cu soţia sa. Îl pusese acolo în urmă cu doi ani, după ce cancerul nu a mai lăsat-o să se întoarcă acasă, într-o zi de septembrie, când aerul miroase a struguri copţi.
Se răzgândi, nu îi mai era sete…Ce obosit se simţea… Se întinse pe pat. Şi o linişte îl cuprinse dintr-o dată, deşi simţea că o gheară îi scurma în piept. „ Dacă sunt aşa ieftine cărţile, mâine mă duc să-mi cumpăr câteva…” Nu îşi dădea seama dacă era vis sau aievea… Se plimbau prin porumb…Frunzele îi zgâriau pielea. Dar îi plăcea…era numai el şi soţia lui. Râdeau…Era cald. Rândunelele zburau la firul ierbii. O să plouă…Acum parcă erau la munte. Se simţea bine mai aproape de cer…Norii erau pufoşi. Oftă. Închise ochii…
Rămân acelaşi, preocupat de lumeşti plăceri. Le mulţumesc de încredere celor de la bookblog
Dreptul la opinie