Poate că n-o fi frumos să faca aşa ceva în preajma zilei de 8 martie, dar mi s-a părut interesantă această telecomandă. Deşi, sincer să fiu, cred că nu la telecomandă trebuie umblat. Eu zic că poţi obţine orice doreşti de la o femeie, fără telecomandă, însă ce oferi în schimb?! Aici e buba. Cred că d’aia unii visează astfel de telecomenzi.
Miroase a primăvară. Se apropie 1 şi 8 Martie.
Viaţă, putere, alinare, frumuseţe, bucurie, o rază de lumină, centrul Universului, casiera de la Trezorerie, o floare aruncată pe Pământ, mama casierei de la Trezorerie, amăgire, obiectul adoraţiei masculine, seninul cerului, cea care aduce sacoşele de la piaţă, cine m-a învăţat să scriu, puful de pe piersică, fata de la pagina 5, soţia lui Papadopol, văduva lui Sorin Georgescu,
surorile dinamoviştilor, doctoriţa de la pediatrie, Elena sau Oana, Daciana sau Andreea, bucătăreasa care a făcut tortul de ziua mea, studenta de la „tehnologia materialelor”, orfana care s-a internat să nască, măicuţa de la mănăstire, prezentatoarea de la meteo, fata casierei de la Trezorerie, un parfum, gustul frunzelor de „Nu mă uita”, vânzătoarea de cărţi, „cioc-cioc, a venit pensia”,
frizeriţa cu sânii mari, vinul cu nume pe care l-am uitat, bătrâna care-şi face cruce, mirosul de pâine, tanti Ana care „sparge” seminţe, promoţia de la Winmarkt Grand Center, poza din revista lui Vlad, plaja când nu e iarnă, vocea de la radio, numele de pe factura la gaze, speranţă, uitare, prietena casierei de la Trezorerie, vecina mea cu căţel alb, spaţiul alb din scrisorile primite în armată, visul din penitenciar, umbra de pe spaţiul verde, ultimul lucru pe care l-am văzut.
Aşa îmi vine în minte prima femeie din viaţa mea. La apropierea sânului ei bogat de fruntea mea simţeam că nu-mi trebuie altceva. Am învăţat multe lucruri de la ea. În primul rând că sunt. Ultima lecţie am primit-o, mai târziu, într-o amiază de iulie, când m-a lăsat să-i ascund trupul în pământul uscat. Aşa am înţeles că trebuie să găseşti în tine puterea de a renunţa la lucrurile la care ţii.
Mi-o aduc aminte de parcă ar fi ieri. O chema Carmen Petcu. În mintea mea are ochii verzi iar părul, în valuri, răspândeşte miros de miez de nucă. Aplecată deasupra caietului meu, prima mea învăţătoare mi-a arătat că, poate, unii oameni nu apar în viaţa altora decât pentru a-i învăţa să fie oameni. Sper că am priceput.
Necunoscuta din tramvai se ascunde şi acum în mintea mea. Aveam vreo şase-şapte ani. Ea trebuie să fi avut vreo patruzeci. Şi acum am impresia că am vorbit foarte multe. Că mi-a spus multe lucruri, nu importante, ci capitale. Doar eu mi-o amintesc. De parcă am fi fost singuri în acel tramvai. Nu-mi amintesc despre ce am vorbit sau poate că nu pot să vă spun… Când mă gândesc la ea, nu-i văd chipul dar îi simt căldura. Aşa se face că am credinţa că ursitoarele pot să se plimbe şi cu tramvaiul.
Prima dată când m-am gândit că mi-ar părea rău să mor a fost după ce am cunoscut-o pe ea. Înainte să observ că cerul gurii ei are aromă de rodii şi că după urechea ei se ascunde viaţa mea nu m-a interesat ce se întâmplă cu mine. Pentru că n-aş fi putut să mai trăiesc fără delfinii care-i înoată în priviri am luat-o de soţie. Am înţeles că după nori vine şi soare. Am înţeles de ce scrie în Biblie că „omul nu-i bine să trăiască singur”. Aşa mi-a fost dat să pricep şi de ce trăiesc eu.
Dreptul la opinie